...

Un nou început

Mă îndrept, agale,

Spre o groapă 

Grozav de mare. 

Zăresc lumini orbitoare...

În faţa mea

Ceva, mereu,

Va lumina.

Îmi amintesc 

Cum cineva-mi şoptea:

"Dacă se închide o uşă,

Fii fără grijă,

Se deschide alta."

Oare lumina

E începutul unei alte vieţi?

Sau e sfârşitul 

Celei ce a înfipt săgeţi?

Mi-a sfâşiat 

Inima încrezătoare

Şi încă mă doare...

De-a lungul vieţii

Vei învăţa

Că cel mai bun prieten

Îţi trădează încrederea...

Prima lumină

Care în viaţă-ţi va apărea,

Va fi stinsă de

Umbra permanentă a sa.

Mirare

Şi mă miram de ce nu-mi este somn,

Când lumea doarme pe-un baldachin de vise

Când pleoapele-mi aşteaptă doar un semn

Să le cobor şi să le ştiu, pe veci, închise.

Şi mă miram de ce mi-e veşnic dor

De chinuri, ce doar mie-mi sunt permise...

Nu există

Nu există nici o legătură între timp şi ceas

Decât în mintea omului grăbit;

Nu există nici o legătură  între urmă şi pas

Decât în mintea celui urmărit;

Nu există nici o legătură între bani şi fericire

Decât în mintea omului zgârcit;

Nu există nici o legătură între femei şi iubire

Decât în mintea celui ce e îndrăgostit.

Pedeapsă

Mi-e frig... Mi-e atât de teamă de mine încât am ajuns să-mi doresc să mă părăsesc. Să îmi părăsesc fiinţa, mintea şi inima, lăsându-le să zacă inconştiente undeva într-o prăpastie adâncă, plină de spini. Să mă judece ploaia cu ai săi stropi fierbinţi iar când se va fii sfârşit, să-mi sărute cu grijă obrazul palid şi rece, în semn de împăcare. Martor la propria-mi pedepsire voi fi doar eu, la fel ca până acum. Dar n-am să vărs nici o lacrimă. Nu vreau să le mai simt săpând şanţuri adânci în obrajii mei. Şi oricum ele nu mai există fiindcă au secat de mult. Nici nu-i de mirare... Le-am epuizat datorită nepăsării voastre, a umilinţei aduse tocmai din partea mea şi a miilor de zbuciumuri din miez de noapte. 
Cine o să înţeleagă că nu sunt puternică şi nici nu am fost vreodată?! Cine o să-mi fie aproape în această întunecoasă şi înspăimântătoare prăpastie?! Cine o să scoată spinii adânc înfipţi în al meu trup?

Îi  cer iertare sufletului meu ros de tristeţe şi peticit de atâtea ori cu lacrimi amare.  

Îi cer iertare Cerului fiindcă am mai împrumutat şi din lacrimile sale. Aveam nevoie ca să-mi dovedesc că sunt vie sau pentru a-i potoli obrazului setea nestăpânită de lacrimi.

Şi vreau să nu-mi mai fie frig...!

Poate am nevoie de un alt suflet. Dar nu. 

Al meu va reînvia într-o zi şi-mi va cere socoteală. Aceea va fi cu siguranţă ultima... şi mi-e teamă.

Sper să fie ultima.

Nici nu mai ştiu că te-am iubit...

Hey! ^^