Pedeapsă

Mi-e frig... Mi-e atât de teamă de mine încât am ajuns să-mi doresc să mă părăsesc. Să îmi părăsesc fiinţa, mintea şi inima, lăsându-le să zacă inconştiente undeva într-o prăpastie adâncă, plină de spini. Să mă judece ploaia cu ai săi stropi fierbinţi iar când se va fii sfârşit, să-mi sărute cu grijă obrazul palid şi rece, în semn de împăcare. Martor la propria-mi pedepsire voi fi doar eu, la fel ca până acum. Dar n-am să vărs nici o lacrimă. Nu vreau să le mai simt săpând şanţuri adânci în obrajii mei. Şi oricum ele nu mai există fiindcă au secat de mult. Nici nu-i de mirare... Le-am epuizat datorită nepăsării voastre, a umilinţei aduse tocmai din partea mea şi a miilor de zbuciumuri din miez de noapte. 
Cine o să înţeleagă că nu sunt puternică şi nici nu am fost vreodată?! Cine o să-mi fie aproape în această întunecoasă şi înspăimântătoare prăpastie?! Cine o să scoată spinii adânc înfipţi în al meu trup?

Îi  cer iertare sufletului meu ros de tristeţe şi peticit de atâtea ori cu lacrimi amare.  

Îi cer iertare Cerului fiindcă am mai împrumutat şi din lacrimile sale. Aveam nevoie ca să-mi dovedesc că sunt vie sau pentru a-i potoli obrazului setea nestăpânită de lacrimi.

Şi vreau să nu-mi mai fie frig...!

Poate am nevoie de un alt suflet. Dar nu. 

Al meu va reînvia într-o zi şi-mi va cere socoteală. Aceea va fi cu siguranţă ultima... şi mi-e teamă.

Sper să fie ultima.