!

Degeaba ai capu' pe umeri daca el defapt e.. GOL.

hmm..

"Este sfarsitul povestii si nu stiti asta. El este acolo, in picioare, in fata ferestrei si va supara ca sta in lumina. Nu pe el il vedeti, ci ziua pe care o impiedica sa intre. Asa incepe. El este acolo si prezenta lui va deranjeaza. Nu-l mai asteptati. Va intoarceti seara si dati drumul la radio. Un sarut distrat dupa ce v-ati descaltat. Apoi, de indata, tacerea. Nu stiti cum s-a intamplat. De cat timp. Credeati ca nu ar fi posibil. Nu el, nu voi. Cunoasteati capcanele, cotidianul, alergatura. Se pare ca spalatul rufelor ucide dragostea. Nu ati crezut-o niciodata, ati refuzat sa va lasati inchisa intr-un astfel de cliseu. Si totusi fumul tigarii lui va deranjeaza. E un semn. Renunati sa mai interpretati semnele. Nu ati vazut nimic sa se petreaca si nu il mai iubiti."

You...

Pentru mine...

... toate-s prea departe. Mult prea departe.

Crezi aşa ceva?!

Mă simt atât de singură... Nu-mi vine să cred că am ajuns aşa. Cu siguranţă asta merit! Cu siguranţă s-a împlinit o dorinţă de-a ta, voită sau mai puţin. Să mă simt aşa cum te-ai simţit şi TU cândva. Să simt durere, indiferenţă, să fiu respinsă, să îmi mărturisesc sentimentele şi să nu aibă cine mă băga în seamă... Doare. Dar mă prefac în continuare ca totu-i ok. Cred că merit un premiu special pentru faptul că ştiu să ascund atât de bine adevărata mea stare :))). Cui îi pasă?!! Iar îmi plâng de milă pe aici. :-j Ne mai auzim.

Nimic.

E din ce în ce mai greu!! Eu chiar nu înţeleg! Chiar aşa?! Nimeni nu mai are sentimente, toţi se poartă de parcă eşti cel mai scârbos lucru pe care l-au văzut vreodată, de parcă eşti un gunoi, un rahat, un ambalaj bun de nimic. Zău aşa, oameni buni!!! Reveniţi-vă odată şi mai şi preţuiţi ce aveţi că poate nu mai daţi niciodată peste ceva mai bun! Şi apoi staţi şi vă plângeţi de milă şi aşteptaţi o minune care să vă scoată din starea asta nenorocită în care vă aflaţi de Dumnezeu ştie când! Mi-aş fi dorit să fiu câine. Dar nu orice câine, ci unul vagabond, al nimănui. ....Whatever.

Cuget

De ce atunci când te străduieşti din greu să faci să fie bine, iasă tot mai prost?! Pentru ce să te mai chinui atât dacă celălalt nu apreciază? Tot ce-ţi oferă în schimb sunt reproşuri, critici, nemulţumiri.
O să-ţi dai seama... Şi o să fie prea târziu.

Furtună

Dacă tot ce-i înăuntrul meu ar ieşi la iveală, acesta e fenomenul care s-ar petrece: furtună. 
Am adunat prea multe. Sunt nevoită să "colecţionez" stări de tot felul... bineînţeles că predomină cele neplăcute, dar.. . Pe zi ce trece furtuna din mine se înteţeşte. Oare o să am puterea necesară s-o opresc?!  ...Cu siguranţă, nu.

Doi.

http://www.youtube.com/watch?v=cFxu_wIwTKc

"Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren... "

"Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica."
 

"Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei."
 

"Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat. Dar nu mă pot opri să gândesc că pretutindeni există o pădure în care se pierde o linie ferată. Pentru că mereu există un orizont dincolo de care considerăm că e normal să ajungem. Şi o mlaştină unde ne trag amintirile. Eu am imaginat gări, peroane şi am trăit aşteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu."

"Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal."

"Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajată şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebător. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe întrebător, ţi-am spus: "Am vrut să mă arunc înaintea trenului". Te-ai uitat la mine uluit. "Care tren?" "Trenul care va veni". "Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?" Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. "Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit"."

"Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi..."

"Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin."

"Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el."

"Nu mi-am pierdut cu totul speranţa niciodată. Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Şi că pentru a regăsi o viaţă normală, după ce n-ai ştiut s-o preţuieşti, trebuie să străbaţi un coşmar."

"Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dinre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasageri?"

"Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi mânaţi cu biciul spre mântuire." 

                                                                                              


                                                                                           Octavian Paler, "Viaţa pe un peron"

13 rânduri pentru viaţă

1. Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine. 

2. Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi.   

3. Doar pentru că cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toată fiinţa sa.  

4. Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima. 

5. Cea mai stranie formă de a îndepărta  pe cineva este a sta lângă el şi a şti că nu-l vei putea avea niciodată. 

6. Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.  

7. Poate că pentru lume eşti doar o simplă persoană, dar pentru o anumită persoană eşti întreaga lume. 

8. Nu îţi petrece timpul cu cineva care nu e dispus să şi-l petreacă cu tine.  

9. Poate că Dumnezeu va dori să cunoşti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaşte persoana potrivită, pentru ca atunci când o vei cunoaşte în sfârşit, să ştii să fii recunoscător.

10.  Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut. 

11. Vor exista mereu oameni care te vor răni, aşa ca trebuie să-ţi păstrezi încrederea şi doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere şi a doua oară.  

12.  Caută să devii un om mai bun şi asigură-te că ştii cine eşti tu înainte de a cunoaşte pe cineva şi a aştepta ca acea persoană să ştie cine eşti.  

13. Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi mai puţin. 

                                           Pentru D.
         Love you!!                                      

Cea mai blestemată zi din viaţa mea

13 februarie... 13 februarie 2008.

     Dimineaţă. Nimic care să prevestească ceva nou. Fiecare îşi începe ziua la fel ca şi până atunci. Dacă aş fi ştiut... aş fi făcut sa fie altfel. Măcar o dată. I-aş fi spus cât de mult înseamnă pentru mine şi că am nevoie de el mereu. Că întreaga mea viaţă depinde şi de prezenţa lui. Bineînţeles, i-am mai spus-o. Dar niciodată nu mi-am imaginat că el nu o să mai fie, că o să plece fără să-şi ia rămas-bun. De ce nu mi-am dat seama că acea dimineaţă era ultima pe care o mai petreceam împreună?! Îmi aduc aminte că m-am trezit greu, eram irascibilă şi vroiam să plâng... îmi aduc aminte că tu erai puţin agitat... căutai parcă ceva... şi apoi, ne-ai sărutat pe fiecare şi ai plecat. Erai destul de fericit, tată. Puteam să văd pe chipul tău că eşti mulţumit. Dar eu tot simţeam nevoia sa plâng.

     Ca o ironie a sorţii, în acea zi aveam de organizat un bal. Balul îndragostiţilor. Dar întamplarea a făcut ca balul să nu se mai ţină din cauză că sunetul nu funcţiona... nu aveam muzică. Şi astfel nu s-a mai ţinut nici un bal. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă, în toiul distracţiei, aş fi aflat cumplita veste. Cu siguranţă m-aş fi simţit vinovată că râd şi mă simt bine şi tu de fapt... Nu! Bine că nu s-a întâmplat aşa.

       Acea seară mult prea întunecată şi rece va rămâne pentru totdeauna întipărită în mintea şi sufletul meu. Întârziai mult prea mult... Eram îngrijorată. Mă rugam din adâncul sufletului să nu ţi se fi întâmplat ceva. Mama îţi telefona încontinuu. Nimic. Spre ora 22:00 un coleg de muncă a venit să ne anunţe... Să anunţe că avuseseşi un accident în timp ce erai sus, pe stâlp, şi din cauza neglijenţei unui alt coleg tu ai fost electrocutat şi aruncat de pe stâlp de la 3-4 metri. Aceste informaţii le-am aflat, evident, mai târziu.

      Eram în camera mea, pe jumătate adormită. Ce a urmat cu siguranţă mi-a alungat somnul pentru mult timp. Un ţipăt sfâşietor m-a trezit instantaneu. Mama. Nici nu mai ştiu cum am ajuns la ea, ştiu doar că pământul îmi fugea de sub picioare şi îmi simţeam corpul tremurând incontrolabil. Încercam să o calmez pe mama, între timp se trezise şi Dana, sora mea... încercam să rămân cerebrală şi să nu intru şi eu în panică. Trebuia să le liniştesc intr-un fel şi să mă liniştesc şi eu. Dar fiecare secundă care trecea durea şi apăsa mult prea tare sufletele noastre. Ce a urmat... a fost cea mai îngrozitoare perioadă din viaţa mea. Nu pot să descriu aşa ceva. A fost cel mai cumplit coşmar al meu. Mă rugam sa înceteze, să mă trezesc şi să-l vad din nou... să fie acolo, cu zâmbetule acela blând şi cu braţele larg deschise, să mă liniştească şi să-mi spună că a fost doar un vis urât. Dar el nu mai era... avea mâinile reci, zâmbetul dispăruse... era acolo, în sicriul ăla rece, nu mai schiţa nici un gest. Nu-mi venea să cred că eşti tu, tati!...

      Aveam atâta nevoie de tine...

      Dar sti că ţi-am făcut o promisiune. Şi o să mă ţin de cuvânt, îţi jur!!! Nu o să te dezamăgesc niciodată! O să-mi imaginez că tu esti tot aici şi mă supraveghezi. De fapt ştiu că o faci şi de acolo, de sus. Tu eşti îngerul meu păzitor şi am încredere că atâta timp cât o să te păstrez în mintea mea nu o să mă simt niciodată singură. Îmi voi aminti cu drag de tine, pentru că ai fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată! Singurul bărbat din viaţa mea pe care l-am iubit cu adevărat! Şi îţi jur că nimeni niciodată nu-ţi va lua locul!

       Mi-aş fi dorit să fiu eu în locul tău! Dar poate că Dumnezeu îi ia doar pe cei buni, are nevoie de îngeri, de suflete curate. Pe ceilalţi îi lasă să se chinuie aici, intr-o lume deja mult prea rea.

       Dar am încredere că într-un final ne vom reîntâlni. Şi atunci nu o să te mai las niciodată să pleci! NICIODATĂ!!! 

"Enigmatici şi cuminţi,

  Terminându-şi rostul lor,

  Lângă noi se sting şi mor,

  Dragii noştri, dragi părinţi.

  Cheamă-i Doamne înapoi

  Că şi-aşa au dus-o prost,

  Şi fă-i tineri cum au fost,

  Fă-i mai tineri decât noi.

   Pentru cei ce ne-au făcut

   Dă un ordin, dă ceva

   Să-i mai poţi întârzia

   Să o ia de la început.

    Au plătit cu viaţa lor

    Ale fiilor eroi,

    Doamne fă-i nemuritori

    Pe părinţii care mor.

  

    Ia priviţi-i cum se duc,

    Ia priviţi-i cum se sting,

    Lumânări în cuib de cuc,

    Parcă tac, şi parcă ning. 

    Plini de boli şi suferind

    Ne întoarcem în pământ,

    Cât mai suntem, cât mai sunt,

    Mângâiaţi-i pe părinţi. 

    E pământul tot mai greu,

    Despărţirea-i tot mai grea,

    Sărut-mâna, tatăl meu,

    Sărut-mâna, mama mea. 

    Dar de ce priviţi aşa,

    Fata mea şi fiul meu,

    Eu sunt cel ce va urma

    Dragii mei mă duc şi eu."

Sătulă.

       ...De tot şi de toate. Da! Eu. Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Mă vezi mereu zâmbind, mereu veselă, prietenoasă şi plină de viaţă dar... habar nu ai ce ascund înăuntru. Cât îmi înăbuş toate dezamăgirile, suferinţele şi tristeţile... Şi mă întreb oare până când?... Cât o să trebuiască să mă  mai mint şi pe mine şi pe tine că mi-e bine? 

         Mda... mereu între lacrimi şi zâmbet. 

...Căci de atâtea ori viaţa e mult mai grea decât moartea.

Şi mă zbat încontinuu ca să supravieţuiesc.

Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?

"Sînt într-o stare de calm ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sînt tocite capetele sensibilităţii mele. Parcă nu mai funcţioneză un anume mecanism, care făcea legătura între mine şi lumea dinafară. Nu mai am cu lumea exterioară mie nici un contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorţire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori -din necunoaştere- mai mult ca orice. O am acum, şi nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic."

...

Un nou început

Mă îndrept, agale,

Spre o groapă 

Grozav de mare. 

Zăresc lumini orbitoare...

În faţa mea

Ceva, mereu,

Va lumina.

Îmi amintesc 

Cum cineva-mi şoptea:

"Dacă se închide o uşă,

Fii fără grijă,

Se deschide alta."

Oare lumina

E începutul unei alte vieţi?

Sau e sfârşitul 

Celei ce a înfipt săgeţi?

Mi-a sfâşiat 

Inima încrezătoare

Şi încă mă doare...

De-a lungul vieţii

Vei învăţa

Că cel mai bun prieten

Îţi trădează încrederea...

Prima lumină

Care în viaţă-ţi va apărea,

Va fi stinsă de

Umbra permanentă a sa.

Mirare

Şi mă miram de ce nu-mi este somn,

Când lumea doarme pe-un baldachin de vise

Când pleoapele-mi aşteaptă doar un semn

Să le cobor şi să le ştiu, pe veci, închise.

Şi mă miram de ce mi-e veşnic dor

De chinuri, ce doar mie-mi sunt permise...

Nu există

Nu există nici o legătură între timp şi ceas

Decât în mintea omului grăbit;

Nu există nici o legătură  între urmă şi pas

Decât în mintea celui urmărit;

Nu există nici o legătură între bani şi fericire

Decât în mintea omului zgârcit;

Nu există nici o legătură între femei şi iubire

Decât în mintea celui ce e îndrăgostit.

Pedeapsă

Mi-e frig... Mi-e atât de teamă de mine încât am ajuns să-mi doresc să mă părăsesc. Să îmi părăsesc fiinţa, mintea şi inima, lăsându-le să zacă inconştiente undeva într-o prăpastie adâncă, plină de spini. Să mă judece ploaia cu ai săi stropi fierbinţi iar când se va fii sfârşit, să-mi sărute cu grijă obrazul palid şi rece, în semn de împăcare. Martor la propria-mi pedepsire voi fi doar eu, la fel ca până acum. Dar n-am să vărs nici o lacrimă. Nu vreau să le mai simt săpând şanţuri adânci în obrajii mei. Şi oricum ele nu mai există fiindcă au secat de mult. Nici nu-i de mirare... Le-am epuizat datorită nepăsării voastre, a umilinţei aduse tocmai din partea mea şi a miilor de zbuciumuri din miez de noapte. 
Cine o să înţeleagă că nu sunt puternică şi nici nu am fost vreodată?! Cine o să-mi fie aproape în această întunecoasă şi înspăimântătoare prăpastie?! Cine o să scoată spinii adânc înfipţi în al meu trup?

Îi  cer iertare sufletului meu ros de tristeţe şi peticit de atâtea ori cu lacrimi amare.  

Îi cer iertare Cerului fiindcă am mai împrumutat şi din lacrimile sale. Aveam nevoie ca să-mi dovedesc că sunt vie sau pentru a-i potoli obrazului setea nestăpânită de lacrimi.

Şi vreau să nu-mi mai fie frig...!

Poate am nevoie de un alt suflet. Dar nu. 

Al meu va reînvia într-o zi şi-mi va cere socoteală. Aceea va fi cu siguranţă ultima... şi mi-e teamă.

Sper să fie ultima.

Nici nu mai ştiu că te-am iubit...

Hey! ^^