Cea mai blestemată zi din viaţa mea

13 februarie... 13 februarie 2008.

     Dimineaţă. Nimic care să prevestească ceva nou. Fiecare îşi începe ziua la fel ca şi până atunci. Dacă aş fi ştiut... aş fi făcut sa fie altfel. Măcar o dată. I-aş fi spus cât de mult înseamnă pentru mine şi că am nevoie de el mereu. Că întreaga mea viaţă depinde şi de prezenţa lui. Bineînţeles, i-am mai spus-o. Dar niciodată nu mi-am imaginat că el nu o să mai fie, că o să plece fără să-şi ia rămas-bun. De ce nu mi-am dat seama că acea dimineaţă era ultima pe care o mai petreceam împreună?! Îmi aduc aminte că m-am trezit greu, eram irascibilă şi vroiam să plâng... îmi aduc aminte că tu erai puţin agitat... căutai parcă ceva... şi apoi, ne-ai sărutat pe fiecare şi ai plecat. Erai destul de fericit, tată. Puteam să văd pe chipul tău că eşti mulţumit. Dar eu tot simţeam nevoia sa plâng.

     Ca o ironie a sorţii, în acea zi aveam de organizat un bal. Balul îndragostiţilor. Dar întamplarea a făcut ca balul să nu se mai ţină din cauză că sunetul nu funcţiona... nu aveam muzică. Şi astfel nu s-a mai ţinut nici un bal. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă, în toiul distracţiei, aş fi aflat cumplita veste. Cu siguranţă m-aş fi simţit vinovată că râd şi mă simt bine şi tu de fapt... Nu! Bine că nu s-a întâmplat aşa.

       Acea seară mult prea întunecată şi rece va rămâne pentru totdeauna întipărită în mintea şi sufletul meu. Întârziai mult prea mult... Eram îngrijorată. Mă rugam din adâncul sufletului să nu ţi se fi întâmplat ceva. Mama îţi telefona încontinuu. Nimic. Spre ora 22:00 un coleg de muncă a venit să ne anunţe... Să anunţe că avuseseşi un accident în timp ce erai sus, pe stâlp, şi din cauza neglijenţei unui alt coleg tu ai fost electrocutat şi aruncat de pe stâlp de la 3-4 metri. Aceste informaţii le-am aflat, evident, mai târziu.

      Eram în camera mea, pe jumătate adormită. Ce a urmat cu siguranţă mi-a alungat somnul pentru mult timp. Un ţipăt sfâşietor m-a trezit instantaneu. Mama. Nici nu mai ştiu cum am ajuns la ea, ştiu doar că pământul îmi fugea de sub picioare şi îmi simţeam corpul tremurând incontrolabil. Încercam să o calmez pe mama, între timp se trezise şi Dana, sora mea... încercam să rămân cerebrală şi să nu intru şi eu în panică. Trebuia să le liniştesc intr-un fel şi să mă liniştesc şi eu. Dar fiecare secundă care trecea durea şi apăsa mult prea tare sufletele noastre. Ce a urmat... a fost cea mai îngrozitoare perioadă din viaţa mea. Nu pot să descriu aşa ceva. A fost cel mai cumplit coşmar al meu. Mă rugam sa înceteze, să mă trezesc şi să-l vad din nou... să fie acolo, cu zâmbetule acela blând şi cu braţele larg deschise, să mă liniştească şi să-mi spună că a fost doar un vis urât. Dar el nu mai era... avea mâinile reci, zâmbetul dispăruse... era acolo, în sicriul ăla rece, nu mai schiţa nici un gest. Nu-mi venea să cred că eşti tu, tati!...

      Aveam atâta nevoie de tine...

      Dar sti că ţi-am făcut o promisiune. Şi o să mă ţin de cuvânt, îţi jur!!! Nu o să te dezamăgesc niciodată! O să-mi imaginez că tu esti tot aici şi mă supraveghezi. De fapt ştiu că o faci şi de acolo, de sus. Tu eşti îngerul meu păzitor şi am încredere că atâta timp cât o să te păstrez în mintea mea nu o să mă simt niciodată singură. Îmi voi aminti cu drag de tine, pentru că ai fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată! Singurul bărbat din viaţa mea pe care l-am iubit cu adevărat! Şi îţi jur că nimeni niciodată nu-ţi va lua locul!

       Mi-aş fi dorit să fiu eu în locul tău! Dar poate că Dumnezeu îi ia doar pe cei buni, are nevoie de îngeri, de suflete curate. Pe ceilalţi îi lasă să se chinuie aici, intr-o lume deja mult prea rea.

       Dar am încredere că într-un final ne vom reîntâlni. Şi atunci nu o să te mai las niciodată să pleci! NICIODATĂ!!! 

"Enigmatici şi cuminţi,

  Terminându-şi rostul lor,

  Lângă noi se sting şi mor,

  Dragii noştri, dragi părinţi.

  Cheamă-i Doamne înapoi

  Că şi-aşa au dus-o prost,

  Şi fă-i tineri cum au fost,

  Fă-i mai tineri decât noi.

   Pentru cei ce ne-au făcut

   Dă un ordin, dă ceva

   Să-i mai poţi întârzia

   Să o ia de la început.

    Au plătit cu viaţa lor

    Ale fiilor eroi,

    Doamne fă-i nemuritori

    Pe părinţii care mor.

  

    Ia priviţi-i cum se duc,

    Ia priviţi-i cum se sting,

    Lumânări în cuib de cuc,

    Parcă tac, şi parcă ning. 

    Plini de boli şi suferind

    Ne întoarcem în pământ,

    Cât mai suntem, cât mai sunt,

    Mângâiaţi-i pe părinţi. 

    E pământul tot mai greu,

    Despărţirea-i tot mai grea,

    Sărut-mâna, tatăl meu,

    Sărut-mâna, mama mea. 

    Dar de ce priviţi aşa,

    Fata mea şi fiul meu,

    Eu sunt cel ce va urma

    Dragii mei mă duc şi eu."